322 de vorbe memorabile

“Cum sin­gur spune, Tutea s-a revar­sat in altii. Cand apele spi­ri­tu­lui sau s-au retras, ele au lasat in urma, cris­ta­line, sle­fu­ite de patima, sufe­rinta si inte­li­genta, cateva sute de ‘vorbe memo­ra­bile’. Func­tia aces­tor pagini este sim­pla: inte­lese in doza­jul lor corect, une­ori cu doza nece­sara de umor, alte­ori rama­nand de-a drep­tul con­tes­ta­bile, ele pot sa apere de ama­gi­tori, de prosti si une­ori de exce­sul care sta la panda in fie­care din­tre noi. Dar mai pre­sus de orice ele suge­reaza un lucru nespus de sim­plu si de greu de obti­nut: ca a fi liber inseamna a gandi totul cu min­tea ta. Pen­tru ca in acest caz chiar si eroa­rea, apartinandu-ti, este mai lesne supor­ta­bila. Cu atat mai mult in acest secol, in care lucrul cel mai teri­bil care ni s-a putut intam­pla a fost acela de a fi gre­sit (sau de a fi deve­nit vic­time), par­ti­ci­pand la ero­rile altora.” (Gabriel Liiceanu)

Mai multe deta­lii gasiti aici.

Scrisoare catre fiul meu

“Cred ca in mai toate fami­li­ile exista cate un om deo­se­bit, unul al carui spi­rit tre­buie ono­rat prin evo­ca­rea lui peri­o­dica. Si pen­tru ca fie­care din­tre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci cand exista, nu tre­buie pier­dut nici­o­data din memo­ria urma­si­lor. Lucrul nici macar nu e foarte greu de facut. Ade­va­rul e ca, de la o var­sta incolo, ince­pem sa ne tra­gem inda­rat; scurtandu-se, tim­pul vie­ti­lor noas­tre cere sa fie imbo­ga­tit cu viata celor care ne-au pre­ce­dat. Sau poate, pen­tru ca in curand nu vei mai fi, te intorci spre cei care nu mai sunt?

Fapt e ca incepi sa-ti dezgropi parin­tii, sa-ti for­tezi memo­ria pen­tru a scoate la supra­fata pana si lucru­rile cele mai marunte pe care le-ai trait cu ei. Viata ta nu-ti mai ajunge. Treci apoi din­colo de ei. Iti cauti buni­cii si regreti ca, igno­rand nevoia aceasta care avea sa vina, n-ai stiut sa-ti des­cosi parin­tii des­pre parin­tii lor. Nefacand-o, ai sen­za­tia ca ai pier­dut defi­ni­tiv posi­bila pre­lun­gire a vie­tii tale in tre­cut. Soco­tita in tim­pul gene­ra­ti­i­lor, viata ta este mai scurta. Ai ratat linia dreapta care con­du­cea catre secre­tul fiin­tei tale. N-ai sa afli nici­o­data care din­tre stra­mosi si-a tur­nat vii­to­rul in tine.” — Gabriel Liiceanu

GABRIEL LIICEANU este unul din­tre cei mai impor­tanti autori de “lite­ra­tura per­so­nala” din Roma­nia de azi. In ulti­mul sfert de veac, car­tile sale au con­sti­tuit repere pen­tru dife­ri­tele vari­ante ale aces­tui tip de dis­curs. Jur­na­lul de la Pal­ti­nis (1983), a carui tema cen­trala este rapor­tul maestru-discipol si impor­tanta cul­tu­rii intr-o epoca tota­li­tara, a fost un ade­va­rat best­se­l­ler al ani­lor ’80: pro­du­cea cozi la libra­rii, se vin­dea “pe sub mana”, se impru­muta numai pri­e­te­ni­lor de incre­dere. Din scri­so­rile gene­rate de comen­ta­ri­ile la acest jur­nal (intre timp tra­dus in mai multe limbi) s-a nas­cut un al doi­lea volum de suc­ces, Epis­to­lar (1987), care reu­ne­ste voci inte­lec­tu­ale de mare forta. Urmeaza, in alta for­mula, dar, in fond, tot in nota jur­na­lu­lui, Decla­ra­tie de iubire (2001), exer­ci­tii de admi­ra­tie si de ata­sa­ment inte­lec­tual, etic si, nu in ulti­mul rand, uman, fata de per­so­na­li­tati impor­tante ale cul­tu­rii noas­tre. Usa inter­zisa (2002) este una din­tre car­tile favo­rite ale publi­cu­lui din ulti­mii ani si o reve­nire la nota­tia dia­ris­tica. Cu Scri­sori catre fiul meu, Gabriel Lii­ceanu se lasa din nou atras de sim­pli­ta­tea si direc­te­tea genu­lui epis­to­lar. Ter­me­nul “scri­soare” tre­buie luat totusi in sen­sul larg al cuvan­tu­lui: e vorba de con­fe­siuni cu adresa sau, mai bine zis, cu des­ti­na­tar cunos­cut: una din­tre cele mai vii forme ale subiec­ti­vis­mu­lui con­tro­lat.
In para­lel cu volu­mele in care auto­rul con­stru­ieste ceea ce fran­ce­zii numesc l’ecriture du moi, scri­e­rea ego­tista, Gabriel Lii­ceanu a publi­cat o serie de carti ese­i­stice, filo­zo­fice si de impli­care in “viata ceta­tii”, cele mai recente fiind Des­pre min­ciuna (2006), Des­pre ura (2007) si Des­pre seduc­tie (2007).

Mai multe gasiti aici.

De ce iubim femeile

E lim­pede ca adul­tii au nevoie de povesti. Numai ca zanele lor si-au scur­tat rochi­ile, si-au taiat parul care le ajun­gea can­dva pana la cal­caie si au inva­tat sa fie femei, ceea ce e mult mai com­pli­cat si peri­cu­los decat mese­ria de zana.
Un manunchi de isto­rii cu femei asa­dar, spuse sim­plu, cap­ti­vant, de un poves­tas a carui viata sea­mana ca doua pica­turi de apa cu cea a lui Mir­cea Car­ta­rescu. In fie­care poveste e un sam­bure de neo­bis­nuit care sta ascuns in car­nea obis­nu­i­tu­lui, in ordi­nar” o samanta de extra­or­di­nar care da rod epic.
Un oma­giu (ade­sea in sen­sul cel mai con­cret, ero­tic al cuvan­tu­lui) adus feme­i­lor pen­tru ca sunt femei”, ros­tit de acto­rul Adrian Pintea.

Mai multe dea­lii gasiti aici.